Ce se întâmplă cu omul, după ce moare ?
Autor: Mihail Dimitriu  |  Album: Cuvinte de la Dumnezeu  |  Tematica: Adevărul
Resursa adaugata de mihaild in 02/05/2011
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 10 voturi
Ce se întâmplă cu omul, după ce moare ?

Ce se întâmplă cu omul după ce moare?

de prof. Mihail Dimitriu, scriitor (poet și prozator) creștin

       Întrucât Dumnezeu ne vorbeşte, în principiu, prin Cuvântul Său din Sfânta Scriptură, vom aminti câteva dintre versetele biblice fundamentale, care ne arată ce se întâmplă cu omul după ce moare.

       Orice om viu, are trei părţi componente: duh, suflet şi trup (1 Tes. 5.23).

       Sfânta Scriptură ne învaţă că Dumnezeu este Duh (Ioan 4.24), şi că Dumnezeu este Acela care întocmeşte (Zah. 12.1) şi-i dă (Ecl. 12.7) omului, duhul care există în el. Datorită faptului că suflarea pe care o au oamenii în ei, aparţine lui Dumnezeu (Iov 27.3; Ps. 104.30; Prov. 20.27; Ecl. 8.8), tot Dumnezeu este Acela care le dă oamenilor şi suflarea de viaţă (Gen. 2.7; Iov 12.10; Is. 42.5; Maleahi 2.15; F. A. 17.25). În Gen. 7.22, respiraţia este numită chiar “suflare de duh de viaţă”.

       Din cele de mai sus, rezultă că atât duhul omului, care se mai numeşte şi “suflarea Celui Atotputernic” (Iov 32.8; 33.4), cât şi suflarea de viaţă, sunt proprietatea lui Dumnezeu, fiind în mâna lui Dumnezeu, care este “Dumnezeul duhurilor oricărui trup” (Num. 16.22; 27.16; Evrei 12.9).

       Atât timp cât omul are duh şi suflare de viaţă (respiraţie), el trăieşte. În momentul când Dumnezeu Îşi ia înapoi ce este al Său, adică duhul (Iov 34.14-15; Ps. 31.5; Ecl. 12.7; Luca 23.46; F. A. 7.59) şi suflarea de viaţă (Iov 34.14-15; Ps. 104.29), omul moare (Iacov 2.26). Iată deci că duhul şi suflarea de viaţă, reprezintă cele două entităţi inseparabile, care sunt caracteristice omului viu (Ezec. 37.5-6,8-10; Hab. 2.19). Este evident că duhul şi suflarea de viaţă, vin de la Dumnezeu, şi că Dumnezeu le împrumută omului, numai pe durata cât acesta trăieşte. Este demn de amintit faptul că animalele nu au duh (Is. 31.3), ci doar suflare de viaţă (Ps. 104.27-30).

       ► Duhul este o parte componentă imaterială a omului (Luca 24.39), care are capacităţi deosebite (1 Cor. 5.3-4; Col. 2.5). Duhul coordonează (1 Cor. 2.11): vorbirea (Iov 26.4; 32.18; 1 Cor. 14.2), mintea (Iov 20.3; Ef. 4.23), conştiinţa, gândirea (Ps. 77.6), judecata, priceperea (Exod 28.3; 31.3; Iov 32.8-9; Ef. 1.17), discernământul (Dan. 5.12; 6.3; 2 Tim. 1.7) şi puterea de decizie (Gen. 49.6; Num. 11.17; Deut. 2.30; 2 Împ. 19.7; Is. 28.6; 37.7; Luca 9.55), elemente esenţiale, care controlează toată viaţa şi activitatea umană (Ef. 2.2).

       ► Sufletul omului este creat (Is. 57.16), şi apoi dat omului tot de către Dumnezeu (Is. 42.5), ca şi duhul. Întrucât Dumnezeu “ţine în mână sufletul a tot ce trăieşte” (Iov 12.10), El este adevăratul proprietar al sufletului oricărui om (Ezec. 18.4). Ca urmare a acestui fapt, Satana, care are puterea morţii (Evrei 2.14), nu are totuşi nici o putere asupra sufletului, care poate ajunge în focul gheenei numai cu voia lui Dumnezeu (Matei 10.28).

       Există oameni care au impresia că omul ar fi un suflet viu, interpretând în mod eronat versetul Gen. 2.7. Dar pentru a putea interpreta corect acest verset, Dumnezeu a făcut ca să existe multe versete biblice diferite, care afirmă în mod foarte clar, că OMUL NU ESTE UN SUFLET, ci că OMUL ARE UN SUFLET. Astfel, Dumnezeu ne învață că sufletul este o parte componentă a omului (1 Sam. 29.6; Iov 1.1,8; 2.3; Ecles. 2.24; 4.8; 6.2-3; 7.28; Marcu 8.36; F. A. 15.24), care, la omul viu, se află undeva în trupul său (Luca 9.56; Apoc. 18.13).

      Există cu mult peste două sute de versete biblice diferite, care afirmă în mod foarte clar că sufletul este o parte componentă a omului (1 Sam. 29.6; Iov 1.1,8; 2.3; Ecl. 2.24; 4.8; 6.2-3; 7.28; Marcu 8.36; F. A. 15.24), care, la omul viu, se află undeva în (1 Sam. 18.1; Iov 30.16; Ps. 42.5-6,11; 43.5; Iona 2.7) trupul său (Luca 9.56; Apoc. 18.13). Iată câteva dintre versetele biblice în care găsim cuvintele suflet sau suflete însoţit de pronume posesive, ca de exemplu:

- meu (Gen. 12.13; 27.4,25; 49.6; Iov 6.4; 19.27; Ps. 16.10; 42.1; 42.2; 57.4; Ps. 63.8; 69.18; 77.2; 84.2; 88.14; 94.17; 119.25; 119.129,167; 130.5-6; 131.2; 139.14; 142.4; Is. 26.9; 42.1; 61.10; Pl. Ier. 3.20; Ezec. 4.14; Mica 7.1; Matei 26.38; Marcu 14.34; Luca 1.46; Ioan 12.27; 2 Cor. 1.23);
- tău (Gen. 27.19,31; Deut. 4.29; 6.5; 10.12; 26.16; 30.2,6, 10; 1 Sam. 1.26; 17.55; 20.3; 25.26; 2 Sam. 11.11; 14.19; 2 Împ. 2.2,4, 6; 4.30; Prov. 24.14; Ecles. 7.9; Matei 22.37; Marcu 12.30; Luca 2.35; 10.27; 3 Ioan 2);
- lui (Gen. 44.30; 1 Sam. 18.1,3; 20.17; 2 Împ. 23.3; 2 Cron. 34.31; Iov 14.22; F. A. 2.31; 20.10; 2 Petru 2.8; Ps. 89.48; Prov. 22.5);
- său (Prov. 8.36; Matei 16.26; Marcu 8.37);
- nostru (Ps. 33.20; 124.4-5; Is. 26.8);
- vostru (Lev. 26.15; Deut. 11.13; 13.3; Iosua 22.5; Iosua 23.14; Is. 55.2-3; 1 Tes. 5.23);
- lor (Lev. 26.43; 1 Împ. 2.4; 8.48; 2 Cron. 6.38; 15.12; Ps. 107.18; Is. 3.9; 66.3; Ezec. 14.14);
- noastre (Lev. 17.11; Num. 31.50);
- voastre (Ier. 6.16; 17.21; Ezec. 13.18; Matei 11.29; Luca 21.19; 2 Cor. 12.15; Evrei 12.3).

       Gramatica ne spune că pronumele posesiv indică apartenența. Deci sufletul aparține omului, și astfel OMUL NU ESTE UN SUFLET, ci OMUL ARE UN SUFLET.

       Sfânta Scriptură ne arată că sufletul unui om (Apoc. 18.13) poate fi viu (Gen. 2.7; 1 Sam. 25.26; 2 Sam. 11.11; 14.19; 2 Împ. 2.2,4, 6,30; Ps. 66.9; Prov. 3.22; Ezec. 13.18; 18.27; 1 Cor. 15.45), sau poate fi mort (Matei 10.28). Un suflet mort se poate afla fie într-un om viu, dar mort spiritual (Ps. 33.19; 56.13; 78.50; Matei 8.22; 1 Tim. 5.6; Apoc. 3.1), fie poate să fi aparținut unui om care a murit (Ps. 26.9). Sufletul care a aparținut unui om care a murit (1 Sam. 25.29) se poate afla într-unul dintre cele două locuri: fie în Locuința Morților (Ps. 30.3), fie sub altarul din cer (Apoc. 6.9-10; 20.4), loc aflat înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu (Apoc. 8.3), loc numit de către Domnul Isus Hristos, Sânul lui Avraam (Luca 16.22-24).

       Sufletul omului este acea componentă imaterială (Gen. 44.30; 49.6; 1 Sam. 18.1), care coordonează: sentimentele, dorinţele, diversele stări afective, etc.

       Din suflet izvorăsc: credinţa (Ps. 57.1; 62.1,5), iubirea (Deut. 6.5), ura (Lev. 26.15,43), plăcerea (Is. 42.1), nădejdea (Ps. 33.20), dorinţele (Ps. 84.2; 143.6; Is. 26.8-9), etc. Sufletul poate: păcătui (Mica 6.7), suspina (Ps. 143.6; Is. 26.8), plânge (Is. 16.11), tânji (Iona 2.7) şi poate fi: desfătat (Prov. 2.10), mâhnit (Num. 30.13; Ps. 42.5), întristat (Matei 26.38), vătămat (Prov. 8.36), îndurerat (Is. 65.14), îngâmfat (Hab. 2.4), amărât (1 Sam. 1.10), smerit (Lev. 16.29; 23.27), chinuit (Is. 58.3), scârbit (Num. 21.5), îngrozit (Ps. 6.3; Is. 15.4 ), îngrijorat (Ps. 13.2), împovărat (Ier. 26.19), pustiu (Ps. 35.12), liniştit (Ps. 131.2), neliniştit (Gen. 42.21), curat (1 Sam. 29.6; Iov 1.1,8), pângărit (Ezec. 4.14), binevoitor (1 Cron. 28.9), înviorat (Ps. 19.7), bucuros (Ps. 35.9), vesel (Ps. 86.4; Is. 61.10), îmbărbătat şi întărit de către Dumnezeu (Ps. 138.3; Ier. 6.16), încrezător în Dumnezeu (Ps. 57.1; 62.5; Prov. 11.13), însetat după Dumnezeu (Ps. 42.2; 84.2; 143.6; Luca 1.46).

       ► Trupul omului execută ordinele date de către duh, dând curs totodată anumitor: sentimente, dorinţe şi stări afective, izvorâte din suflet. Pentru ca trupul să poată acţiona conform sentimentelor sau dorinţelor sufletului (1 Petru 2.11), este necesar ca mai întâi sufletul şi duhul (Evrei 4.12), să se pună de acord în privinţa efectuării respectivelor acţiuni. Dacă sufletul şi duhul se pun de acord, atunci duhul, care are puterea de decizie (Iov 32.8; 1 Cor. 2.11; 6.17), dă ordin trupului, prin intermediul sistemului nervos, şi trupul execută acţiunile respective. În caz contrar, trupul nu execută nimic şi dorinţele sufletului rămân neîmplinite.

       Întrucât sufletul omului mântuit este curăţit de către Duhul Sfânt (1 Petru 1.22), de regulă el nu are dorinţe, sentimente şi stări afective care nu sunt după voia lui Dumnezeu. Chiar dacă ar avea, duhul omului mântuit, care ascultă de îndemnurile Duhului Sfânt (Rom. 8.1,4-5), cu care acesta este botezat, nu-l va lăsa pe om să întreprindă nici o acţiune care ar putea să contravină legilor lui Dumnezeu, care sunt puse de către Duhul Sfânt direct în inima şi în mintea (conştiinţa) sa (Ier. 31.33; Evrei 8.10; 10.16). Întrucât duhul omului nemântuit ascultă de îndemnurile firii pământeşti, care pofteşte împotriva Duhului Sfânt (Gal. 5.17), acest om va putea întreprinde acţiuni care sunt în dezacord cu voia lui Dumnezeu.

*

       După ce am amintit care este originea şi rolul fiecăreia dintre cele trei părţi componente ale unui om viu, să vedem ce se întâmplă cu fiecare dintre acestea, după ce omul moare.

       În 2 Cor. 5.1, citim astfel: “Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică”. “Desfacerea”, se referă la faptul că în momentul morţii, se produce o despărţire a celor trei părţi componente, care alcătuiau împreună un om viu, fiecare parte urmând un drum bine stabilit de către Dumnezeu. Din acest verset, aflăm că la un moment dat după moarte, sufletul şi duhul creştinului se mută din “cortul trupesc” de carne, efemer, într-un alt lăcaş, ceresc şi veşnic (2 Cor. 5.2-4; 2 Petru 1.13-14).

       Întrucât trupul primului om a fost creat de către Dumnezeu din ţărână (Gen. 2.7), Dumnezeu a hotărât ca după moarte, trupul omului să fie îngropat în pământ (Luca 16.22), pentru a putrezi (F. A. 13.36), şi a se întoarce astfel în ţărâna din care a fost creat de către Dumnezeu (Gen. 3.19; Iov 34.15; Ecl. 12.7).

       Întrucât duhul care există într-un om viu, aparţine lui Dumnezeu (Iov 34.14), la moartea sa, orice om “îşi dă duhul” (Gen. 25.8,17; 35.29) în mâinile lui Dumnezeu (Ps. 31.5; Luca 23.46; F. A. 7.59).

       Întrucât Dumnezeu care “ţine în mână sufletul a tot ce trăieşte” (Iov 12.10), este adevăratul proprietar al sufletului oricărui om (Ezec. 18.4), la moarte, omului i “se va cere înapoi sufletul” (Luca 12.20). Deci, pe lângă duh, omul “îşi dă şi sufletul” (Gen. 35.18; 1 Împ. 19.4; Iov 14.10; Luca 21.26; F. A. 5.5,10). Iată că la moartea omului, sufletul său (Ps. 16.10; 49.15) nu va mai putea rămâne în trup (Fil. 1.24), şi ca atare va “pleca” (2 Tim. 4.6) din acesta, fiind dezbrăcat de trupul de carne, care în 2 Petru 1.14 este numit “cort”.

       Rezumând cele de mai sus, amintim că după moartea omului, trupul său merge în pământ, iar duhul se întoarce la Dumnezeu (Ecl. 12.7).

       Pentru a afla unde merge sufletul omului după moarte, când va părăsi trupul, vom cita versetele Luca 16.19-31, unde Domnul Isus Hristos ne vorbeşte astfel:

       „Era un om bogat, care se îmbrăca în porfiră şi in subţire; şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire. La uşa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, plin de bube. Şi dorea mult să se sature cu fărâmiturile, care cădeau de la masa bogatului; până şi câinii veneau şi-i lingeau bubele. Cu vremea săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui, şi a strigat: „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine, şi trimite pe Lazăr să-şi moaie vârful degetului în apă, şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.” „Fiule” i-a răspuns Avraam „adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa că cei ce ar avea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată.” Bogatul a zis: „Rogu-te, deci, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu; căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.” Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.” „Nu, părinte Avraame” a zis el „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.” Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.”

Oare, mesajul Domnului Isus Hristos din versetele Luca 16.19-31, este o pildă, sau este o întâmplare reală?

► Există persoane care au impresia că mesajul Domnului Isus Hristos din versetele Luca 16.19-31, ar fi o pildă.

► Există persoane care cred că mesajul Domnului Isus Hristos din versetele Luca 16.19-31, nu este o pildă, ci este chiar o întâmplare reală.

► Este foarte important de știut că acel subtitlu care conține cuvântul pildă (parabolă), care se află în traducerea Cornilescu a Bibliei NU există în manuscrisele originale, ci a fost adăugat, în mod arbitrar, de către traducător.

► În cele de mai jos, vom arăta că mesajul Domnului Isus Hristos din versetele: Luca 16.19-31, NU POATE FI NICICUM O PILDĂ!

În versetele: Luca 16.19-31, exită un număr de 42 (patruzeci și două) de detalii referitoare la multe date precise, certe, referitoare la: nume de oameni, situații materiale, situații familiare, mod de viețuire, etc. , care pledează pentru o situație reală, și nicidecum pentru o pildă.

Acestea sunt:

1) Era (adică a existat);

2) un om bogat (detaliu referitor la situația materială);

3) se îmbrăca în porfiră şi in subţire (detaliu referitor la modul în care se îmbrăca bogatul);

4) în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire (detaliu referitor la traiul de zi cu zi al bogatului);

5) La uşa lui (detaliu referitor la locul precis unde stătea săracul);

6) zăcea un sărac (detalii referitoare la starea de sănătate și situația materială);

7) numit Lazăr (numele precis al săracului);

8) plin de bube (detaliu referitor la starea de sănătate a săracului);

9) dorea mult să se sature cu fărămiturile (detaliu referitor la dorința și starea materială a săracului);

10) care cădeau de la masa bogatului (detaliu referitor la situația materială a bogatului);

11) câinii veneau şi-i lingeau bubele (detaliu referitor la starea de sănătate a săracului);

12 ) Cu vremea (detaliu referitor la un anumit moment de timp);

13) săracul a murit (detaliu referitor la un fapt real);

14) a fost dus de îngeri (detaliu referitor la un fapt real);

15) în sânul lui Avraam (detaliu referitor la un loc precis, real,"sânul lui Avraam" fiind o denumire a acelui loc unde merg sufletele oamenilor mântuiți, după ce mor, până când vor primi un duh și un trup de slavă, la învierea celor neprihăniți, vezi Luca 14.14);

16) A murit şi bogatul (detaliu referitor la un fapt real);

17) l-au îngropat (detaliu referitor la un fapt real);

18) Pe când era el în Locuinţa morţilor (detaliu referitor la un loc precis, real,"Locuinţa morţilor" fiind o denumire a acelui loc unde merg sufletele oamenilor nemântuiți, după ce mor, până la învierea acestora care va fi după mia de ani, și înainte de judecata finală, vezi Apoc. 20.5,11-14);

19) în chinuri (detaliu referitor la un fapt real, fiind evident că acele chinuri ale sufletului nu sunt chinuri de natură materială, căci trupul era înmormântat, ci de natură sufletească, vezi Isaia 58.3,5; 2 Petru 2.8);

20) şi-a ridicat ochii în sus (detaliu referitor la un fapt real, din care aflăm că "sânul lui Avraam", se află situat undeva, cumva mai sus decât locul numit "Locuința morților");

21) a văzut de departe pe Avraam (detaliu referitor la un fapt real);

22) şi pe Lazăr în sânul lui, (detaliu referitor la un fapt real);

23) a strigat: "Părinte Avraame" (detaliu referitor la un fapt real, un element al conversației care a avut loc între sufletele celor doi oameni morți);

24) "fie-ţi milă de mine" (detaliu referitor la un fapt real, un element al conversației care a avut loc între sufletele celor doi oameni morți, implorarea milei);

25) "trimite pe Lazăr" (detaliu referitor la un fapt real, un element al conversației care a avut loc între sufletele celor doi oameni morți, dorința bogatului);

26) "grozav sunt chinuit în văpaia aceasta" (detaliu referitor la un fapt real, fiind evident că acele chinuri ale sufletului nu sunt de natură materială, căci trupul era înmormântat, ci de natură sufletească, vezi Isaia 58.3,5; 2 Petru 2.8);

27) "Fiule" i-a răspuns Avraam (detaliu referitor la un fapt real, un element al conversației care a avut loc între sufletele celor doi oameni morți);

28) "adu-ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele" (detaliu referitor la un fapt real, un element al conversației care a avut loc între sufletele celor doi oameni morți, invitație la a își aduce aminte evenimente din viața pământească și detalii referitoare la modul în care s-a desfășurat viața pământească a celor doi oameni morți);

29) "tu eşti chinuit" (detaliu referitor la un fapt real, fiind evident că acele chinuri ale sufletului nu sunt chinuri de natură materială, căci trupul era înmormântat, ci de natură sufletească, vezi Isaia 58.3,5; 2 Petru 2.8);

30) "el este mângîiat" (detaliu referitor la un fapt real, fiind evident că mângâierea nu este de natură materială, ci ce natură sufletească, vezi Psalmi 77.2; 94.19).

31) "între noi şi între voi este o prăpastie mare" (detaliu referitor la un fapt real, din care putem înțelege că acel loc numit "sânul lui Avraam" este complet separat de locul numit "Locuința morților");

32) "cei ce ar avea să treacă de aici la voi sau de acolo la noi să nu poată" (detaliu referitor la un fapt real, din care putem înțelege că sufletele nu pot trece din "sânul lui Avraam" în "Locuința morților");

33) Bogatul a zis (detaliu referitor la un fapt real, un element al conversației care a avut loc între sufletele celor doi oameni morți);

34) "Rogu-te, deci, părinte Avraame" (detaliu referitor la un fapt real, un element al conversației care a avut loc între sufletele celor doi oameni morți, implorarea milei);

35) "să trimiţi pe Lazăr" (detaliu referitor la un fapt real, un element al conversației care a avut loc între sufletele celor doi oameni morți, dorința bogatului);

36) "în casa tatălui meu" (detaliu referitor la un fapt real, un element al conversației care a avut loc între sufletele celor doi oameni morți);

37) "am cinci fraţi" (detaliu referitor la un fapt real, un element al conversației care a avut loc între sufletele celor doi oameni morți, bogatul este conștient că are cinci frați care, după moartea sa încă trăiau pe pământ);

38) "să le adeverească aceste lucruri" (detaliu referitor la un fapt real, un element al conversației care a avut loc între sufletele celor doi oameni morți, bogatul este conștient de ceea ce se întâmplă cu el în acel loc unde se află);

39) "ca să nu vină şi ei în acest loc de chin" (detaliu referitor la un fapt real, un element al conversației care a avut loc între sufletele celor doi oameni morți, bogatul este conștient de ceea ce se întâmplă cu el în acel loc unde se află);

40) Avraam a răspuns: "Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei." (detaliu referitor la un fapt real, un element al conversației care a avut loc între sufletele celor doi oameni morți, în care a intervenit și Avraam, care, în mod evident a asistat și el la conversația lor);

41) "Nu, părinte Avraame" a zis el,"ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi." (detaliu referitor la un fapt real, un element al conversației dintre bogat și Avraam);

42) Avraam i-a răspuns: "Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi." (detaliu referitor la un fapt real, un element al conversației dintre bogat și Avraam);

*

Unii sunt de părere că în mesajul Domnului Isus Hristos aflat în versetele Luca 16.19-31, ar exista și 2 (două) elemente simbolice, metaforice, codificate, care, în aparență s-ar părea că ar putea pleda pentru ca acest mesaj să constituie o pildă (parabolă).

Acestea sunt următoarele:

1) să-şi înmoaie vârful degetului în apă (oare sufletul are degete?);

2) să-mi răcorească limba (oare sufletul are limbă?).

*

Din cele de mai jos, rezultă că cele două elemente amintite pe rândurile de mai sus, de fapt nu ar pleda în totalitate pentru faptul că mesajul Domnului Isus Hristos din versetele Luca 16.19-31, ar fi, cu adevărat, o pildă!

♥ Domnul Isus Hristos ne spune că sufletele celor morți, în anumite sitații speciale, specifice, pot fi văzute sub o anumită formă (Apoc. 6.9-11; 20.4). Deci, există posibilitatea ca acea formă sub care pot sufletele să aibă degete și limbă.

♥ Domnul Isus Hristos ne spune că există și o anumită formă de comunicare specifică, prin care sufletele celor morți se pot exprima și pot comunica între ele, dar în mod normal nu pot comunica cu oamenii care trăiesc pe pământ (Luca 16.29-31), decât în situații speciale, specifice (Apoc. 6.9-11; 20.4).

♥ În pofida faptului că Dumnezeu este Duh (Ioan 4.24), Sfânta Scriptură Îl descrie pe Dumnezeu în mod simbolic, ca putând să aibă: o faţă (Gen. 3.8; Exod 33.20,23), ochi (1 Împ. 9.3; Ezra 5.5; Neemia 1.6; Ps. 33.18; 34.15; 139.16; Prov. 15.3; Is. 1.15-16; 43.4; Ier. 5.3; 16.17; 32.19; Amos 9.4,8; Zah. 4.10; 8.6; 1 Petru 3.12), pleoape (Ps. 11.4), urechi (2 Sam. 22.7; Neemia 1.6,11; Ps. 17.6; 34.15; 71.2; 102.2; Is. 59.1; 1 Petru 3.12), gură (Num. 12.8; Deut. 8.3; 2 Sam. 22.9; Iov 37.2; Ps. 33.6; 119.72; Is. 40.5; 55.11; Mica 4.4; Matei 4.4) cu care vorbeşte (Exod 33.9,11), un glas (Gen. 3.8; 2 Sam. 22.14; Iov 37.4-5; 40.9; Ps. 29.3-9), buze, limbă (Is. 30.27), nări (2 Sam. 22.9,16; Ezec. 38.18) cu care miroase (Gen. 8.21; Exod 29.18,25; Lev. 1.9), suflet (Is. 42.1; Ier. 32.41), inimă (Gen. 6.6; 1 Sam. 13.14; 1 Împ. 9.3; Is. 63.15; Ier. 31.20; 32.41; Osea 11.8), mâini (Exod 33.22; 2 Sam. 22.17; Ezra 7.6,9, 28; Neemia 2.8,18; Ps. 19.1; 28.5; 31.5; 92.4; 95.5; 119.73; 138.8; Is. 59.1; Ezec. 1.3; 33.22; Luca 23.46; Evrei 1.10; 10.31; Apoc. 5.1,7), braţe (Deut. 33.27; Iov 40.9), degete (Exod 31.18), picioare (Exod 24.10; 2 Sam. 22.10; Ezec. 43.7), etc.

 ► Deci … scorul este de 42 la 2.

- Sunt 42 de elemente care pledează în mod cert că mesajul Domnului Isus Hristos din versetele Luca 16.19-31, este chiar o întâmplare reală.

- Sunt cel mult 2 elemente care pledează pentru ca mesajul Domnului Isus Hristos din versetele Luca 16.19-31, ar fi o pildă.

- Din cele de mai sus, rezultă în mod evident că mesajul Domnului Isus Hristos din versetele Luca 16.19-31, NU CONȚINE O PILDĂ, ci conține o întâmplare din viața reală, expusă cu lux de amănunte și detalii semnificative, care nu pot fi nicidecum de neglijat, din care putem, desigur, extrage multe lucruri interesante!

       În versetele Luca 16.19-31, Domnul Isus Hristos ne vorbeşte despre unele evenimente care se produc după moartea oricărui om (Luca 16.22), în timp ce pe planeta Pământ viaţa continuă să se desfăşoare (Luca 16.27-28). În continuare, vom analiza acest mesaj extrem de important şi deosebit de semnificativ al Domnului Isus Hristos, în contextul altor adevăruri biblice fundamentale.

       Domnul Isus Hristos a spus că Lazăr “a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam” (Luca 16.22), iar bogatul “era în Locuinţa morţilor, în chinuri” (Luca 16.33). Oare îngerii au dus în sânul lui Avraam toate cele trei părţi componente ale lui Lazăr, adică: trupul, duhul şi sufletul? Oare au ajuns în Locuinţa morţilor, în chinuri, toate cele trei părţi componente ale bogatului, adică: trupul, duhul şi sufletul?

       Desigur că, după ce Lazăr şi bogatul au murit, fiecare din ei s-a dezmembrat (2 Cor. 5.1) în cele trei părţi componente: trup, duh şi suflet (1 Tes. 5.23), care, de acum nu mai coexistau împreună. Trupurile au fost îngropate, iar duhurile s-au întors la Dumnezeu (Ecl. 12.7). Atunci, ce a vrut să ne înveţe Domnul Isus Hristos, când a spus că Lazăr “a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam”, iar bogatul al cărui trup a fost şi el îngropat (Luca 16.22), “era în Locuinţa morţilor, în chinuri” (Luca 16.33)?

       Desigur că prin această exprimare, Domnul Isus Hristos ne învaţă că după moartea sa, o anumită parte componentă a omului poate fi dusă de îngeri în sânul lui Avraam, sau poate ajunge în Locuinţa morţilor, în chinuri. Dumnezeu ne învaţă că această parte componentă a omului continuă să existe, fiind conştientă de toate cele ce i se întâmplă în acel loc unde se află (Luca 16.23-31; Ezec. 32.21; Is. 14.9-10,16). Să vedem care este acea parte componentă a omului, care continuă să existe după moartea sa, într-unul dintre cele două locuri distincte.

       În Ps. 89.48, citim astfel: “Este vreun om care să poată trăi şi să nu vadă moartea, care să poată să-şi scape sufletul din Locuinţa morţilor?”. Din acest verset aflăm că în perioada Vechiului Testament, sufletele tuturor oamenilor care mureau, continuau să existe în Locuinţa morţilor.

       Totuşi oamenii credincioşi, aveau nădejdea că sufletele lor nu vor rămâne pentru totdeauna în Locuinţa morţilor. Astfel, proorocul şi împăratul David, a spus: “… nu vei lăsa sufletul meu în Locuinţa morţilor …” (Ps. 16.10); “Doamne, Tu mi-ai ridicat sufletul din Locuinţa morţilor …” (Ps. 30.3); “… Tu îmi izbăveşti sufletul din adânca Locuinţă a morţilor” (Ps. 86.13 ). Din versetul: “… Dumnezeu îmi va scăpa sufletul din Locuinţa morţilor …” (Ps. 49.15), aflăm că şi autorii acestui psalm aveau aceiaşi nădejde. De asemenea, aşa nădăjduia şi împăratul Solomon, care scrie: “Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din Locuinţa morţilor” (Prov. 23.14).

       Pentru a accentua faptul că sufletul omului poate fi, ori mântuit (Ps. 116.4; Ezec. 14.14; Luca 9.56; Evrei 10.39; Iacov 1.21; 5.20), ori pierdut (Matei 10.28; 16.26), Dumnezeu ne învaţă că în perioada Noului Testament, după moarte, pentru suflet (Ps. 16.10; 49.15) există doar două destinaţii posibile (Prov. 15.24). Domnul Isus Hristos se referă la cele două locuri distincte, unde se află sufletele celor morţi în aşteptarea învierii (Apoc. 20.4-5), numindu-le în mod simbolic: “sânul lui Avraam”, respectiv “Locuinţa morţilor” (Luca 16.22-23).

       Sânul lui Avraam este un loc de mângâiere (Luca 16.25), situat undeva în cer, sub altarul (Apoc. 6.9) care este înaintea scaunului de Domnie al lui Dumnezeu (1 Sam. 25.29; Fil. 1.23). În acest loc sunt sufletele celor mântuiţi. Locuinţa morţilor este un loc de chin (Luca 16.23-25), situat undeva în adâncime (Num. 16.30-34; 1 Sam. 2.6; Prov. 15.11,24; Is. 14.15; Luca 10.15; Ef. 4.9). În acest loc se află sufletele oamenilor nemântuiţi (Iov 24.19; Ps. 9.17; 31.17; 55.15).

       Din toate versetele amintite mai sus, rezultă că partea componentă a omului, care continuă să existe după moartea sa, într-unul dintre cele două locuri distincte, este sufletul.

       Datorită faptului că, la moartea omului sufletul său se mută (Fil. 1.23), în unul dintre cele două locuri menţionate de către Domnul Isus Hristos în Luca 16.22-23, el nu mai este conştient de nimic din ceea ce se întâmplă în continuare pe Pământ, de unde s-a mutat (2 Cron. 34.28; Iov 14.20-21; Ecl. 6.12; 7.14; 9.5-6).

       Din mesajul Domnului Isus Hristos, cuprins în Luca 16.19-31, aflăm atât ce “gândea” patriarhul Avraam, la un anumit timp după moartea sa (Luca 16.23-31), precum şi o mulţime de alte lucruri importante, printre care le amintim pe următoarele:

► După moarte, sufletele oamenilor nemântuiţi “se chinuiesc” în Locuinţa morţilor (Ps. 16.10; 49.15; F. A. 2.27,31), în timp ce sufletele creştinilor sunt “mângâiate” într-un loc minunat numit metaforic “sânul lui Avraam”. Acest loc minunat, unde sufletele creştinilor vor fi în prezenţa Domnului Isus Hristos (Fil. 1.23; 2 Cor. 5.8), este situat undeva în cer, “sub altarul” (Apoc. 6.9), care se află înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu (Apoc. 8.3; 9.13).

► Sufletele oamenilor care au murit, îşi pot aminti (Luca 16.25) amănunte legate de anumite evenimente petrecute în viaţa pământească. Fiind perfect conştient de locul “de chin” (Luca 16.28) unde se află, sufletul bogatului este preocupat de cei cinci fraţi ai săi care au rămas pe Pământ, şi ar dori să-i îndemne să se pocăiască (Luca 16.30), pentru a nu ajunge şi ei în locul îngrozitor unde se află acesta. Fiindcă în locul de chin, numit Locuinţa morţilor, se află suflete (Ps. 16.10; 49.15), care sunt imateriale, am putea să ne punem întrebarea: oare cum se pot chinui aceste suflete?

       Întrucât din sufletul omului izvorăsc sentimente, dorinţe, diverse stări afective, etc. , chinul acestor suflete este doar de natură spirituală. Iată două dintre motivele, în virtutea cărora sufletele oamenilor nemântuiţi, care se află în Locuinţa morţilor “se chinuiesc”:

► sunt conştiente de faptul că se află acolo unde sunt sufletele oamenilor răi (Ps. 9.17; 31.17), loc care, spre deosebire de “sânul lui Avraam”, nu este în cer, în preajma lui Dumnezeu.

► sunt conştiente de faptul că prezenţa lor în acel loc, va atrage după sine în viitor, participarea la judecata finală în calitate de inculpaţi, şi inevitabila pedeapsă, care va consta în aruncarea în iazul de foc (Apoc. 20.11-15).

Desigur că sufletele aflate în sânul lui Avraam sunt “mângâiate”, întrucât:

► sunt conştiente de faptul că se află în acel loc, care este undeva în cer, sub altarul (Apoc. 6.9) care este înaintea scaunului de Domnie al lui Dumnezeu (1 Sam. 25.29; Fil. 1.23).

► sunt conştiente de faptul că prezenţa lor în acel loc, le dă certitudinea că sunt într-adevăr mântuite (Apoc. 6.9-11,7.9-17).

       În Ezec. 32.21, citim astfel: “Atunci vitejii cei puternici      vor vorbi      în locuinţa morţilor despre el şi cei ce-l sprijineau, şi     vor zice    : S-au pogorât, s-au culcat cei netăiaţi împrejur, ucişi de sabie!”,

       În Is. 14.9-10,16, scrie: “Locuinţa morţilor se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai marii pământului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi     iau cuvântul ca să-ţi spună : „Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi! ... Cei ce    te văd se uită    ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic... ”.

       În Apoc. 6.9-11, citim astfel: “Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar     sufletele    celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei     strigau     cu glas tare, şi     ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti Sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului? Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei”.

       Citind versetele: Is. 14.9-10,16; Ezec. 32.21; Apoc. 6.9-11, aflăm că, pe lângă faptul că sufletele din Locuinţa morţilor sunt perfect conştiente de situaţia în care se află, între ele există şi anumite relaţii. Pentru a sublinia acest lucru, Sfânta Scriptură ne relatează, în mod simbolic, că aceste suflete conversează între ele, “vorbesc”, “strigă”.

       Iată că sufletele morților au capacitatea de a percepe ce se întâmplă în locul unde se află.

       Citind versetul Luca 23.43, aflăm că Domnul Isus Hristos a adresat unui tâlhar care s-a încrezut în El, următoarele cuvinte: “Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai”. Din această afirmaţie categorică, aflăm că după moartea acelui tâlhar, sufletul său a mers în sânul lui Avraam, loc aflat în apropierea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Această afirmaţie a Domnului Isus Hristos ne arată că în ziua când a fost omorât, El a trecut şi prin sânul lui Avraam, unde l-a întâlnit pe tâlhar.

       Desigur că după ce Domnul Isus Hristos a fost omorât, duhul Său era tot viu, exact ca şi atunci când trăia în trup (1 Petru 3.18-19). Să nu uităm că Domnul Isus Hristos este Dumnezeu (Ioan 1.1,14; 10.30,38), care este Duh (Ioan 4.24), şi ca atare are capacitatea supranaturală de a fi prezent simultan atât în cer cât şi pe pământ (Ioan 3.13), exact ca şi Duhul Sfânt (1 Ioan 5.7-8). Iată cum a fost posibil, ca după ce a fost omorât, să fie prezent atât în sânul lui Avraam, cât şi în Locuinţa Morţilor (1 Petru 4.6), pentru ca morţii, care erau perfect conştienţi de tot ce se întâmplă cu ei în locul unde se află, să poată recepţiona de la El, propovăduirea Evangheliei. Aşa cum ştim, Domnul Isus Hristos S-a înălţat la cer (F. A. 1.9-11) pentru a Se stabili definitiv (Ioan 20.17) la dreapta Tatălui (F. A. 7.55-56), doar după patruzeci de zile de la înviere.

       Din versetele: Is. 14.9-10; Ezec. 32.21; Ioan 5.25,28; 1 Petru 3.18-19; 4.6; Apoc. 6.9-11, aflăm că sufletele celor morţi sunt perfect conştiente, de absolut tot ceea ce se întâmplă cu ele, în locul în care se află.

       Rezumând consideraţiile de mai sus, rezultă următoarele:

► Cât timp omul trăieşte, cele trei entităţi care îl alcătuiesc, adică trupul, duhul şi sufletul sunt inseparabile, ele alcătuind un tot unitar.

► După moartea omului, duhul şi suflarea de viaţă merg înapoi la Dumnezeu, de unde au venit, iar entitatea care continuă să existe, conştientă de sine şi de tot ceea ce i se întâmplă și ce se petrece în locul unde se află, este sufletul.

*

       Există oameni care cred că atunci când fac spiritism, adică atunci când cheamă duhurile (spiritele) unor morţi, aceste spirite vin într-adevăr la ei, şi le răspund la diversele lor întrebări privind prezentul sau viitorul.

       Oare pot comunica oamenii vii cu morţii, prin spiritism?

       În primul rând, trebuie să ştim că Dumnezeu le interzice în mod categoric oamenilor ca să facă spiritism (Lev. 19.31; 20.6,27; Deut. 18.10-12; Is. 8.19; 1 Cron. 10.13).

       În al doilea rând, atunci când cineva cheamă spiritul unui om mort, putem fi siguri că acel spirit nu  poate veni la el, deoarece la moartea omului, spiritul (duhul) se întoarce la adevăratul său proprietar, care este Dumnezeu (Iov 34.14; Ps. 31.5; Ecl. 12.7; F. A. 7.59). Desigur că ar fi imposibil ca Dumnezeu, care nu este de acord ca omul să facă spiritism, să lase duhurile morţilor ca să se plimbe prin eter, pentru a răspunde diverselor întrebări, puse de către acei oameni care nesocotesc în mod flagrant porunca Sa.

       În acest context, deducem că, dacă ar putea exista prin absurd, posibilitatea ca o anumită parte componentă a unui om care a murit, să vină la un om care trăieşte pe Pământ, pentru a răspunde diverselor sale întrebări, această entitate nu ar putea să fie alta decât sufletul. Acest lucru nu se poate însă întâmpla, din două motive. Primul motiv, constă în faptul că sufletul omului mort, nu se poate deplasa din locul unde se află. Într-adevăr, din mesajul Domnului Isus Hristos, cuprins în versetele Luca 16.27-31, aflăm că în pofida insistenţelor bogatului, Lazăr nu ar fi avut cum să ia legătura cu cei de pe Pământ, decât în situaţia specială, în care el ar fi fost înviat dintre cei morţi.

       Chiar dacă am admite prin absurd, că sufletul sau duhul unui mort, s-ar putea deplasa din locul în care se află, oricum acestea nu ar putea să le dea celor ce trăiesc pe Pământ, informaţiile solicitate, întrucât acestea nu mai pot şti nimic din ceea ce se întâmplă “sub soare”, adică pe Pământ (Ecl. 9.5-6; 6.12; 7.14). Acesta este al doilea motiv, pentru care, cei care întreabă morţii, nu pot afla nimic de la aceştia.

       Iată că Dumnezeu ne spune că nu există nici o posibilitate, ca spiritele sau sufletele oamenilor care au murit, să răspundă la întrebările celor ce fac spiritism.

       Totuşi, este o realitate faptul că unii oameni care fac spiritism, primesc pe această cale diverse răspunsuri la întrebările lor, iar aceste răspunsuri, uneori conţin adevăruri (1 Sam. 28.7-20). Întrucât morţii nu cunosc răspunsurile (Ecl. 9.5-6; 6.12; 7.14) şi nici nu ar putea răspunde decât dacă ar învia (Luca 16.31), oare cine le-ar putea răspunde acestor oameni la întrebările lor? Desigur că cel care le răspunde, nu poate fi nici într-un caz Dumnezeu, întrucât El nu poate să-l încurajeze pe un om să întreprindă o acţiune cu care El nu este de acord.

       Având în vedere aceste adevăruri, am putea deduce că numai spiritele (duhurile) rele, satanice, aparţinând diavolului şi îngerilor căzuţi care îl urmează pe acesta, ar putea apela la şiretlicul (Gen. 3.1; 2 Cor. 11.3), de a răspunde la anumite întrebări, pentru a-i înşela (Apoc. 12.9; 20.3,8) pe oameni, făcându-i să creadă absurditatea, că de fapt mesajele le sunt transmise de către duhurile celor care au murit.

       Desigur că duhurile rele pot răspunde doar la acele întrebări cărora le cunosc răspunsul. Ele pot să cunoască anumite răspunsuri, întrucât viaţa oamenilor care fac spiritism este condusă de către ele. Astfel, multe dintre evenimentele care au loc în viaţa acestor oameni, sunt cauzate de către duhurile rele. Iată că acei oameni care fac spiritism, de fapt colaborează cu diavolul, fiind deci slujitori ai săi (Matei 13.38; Ioan 8.44; F. A. 13.10; 1 Ioan 3.10).

*

       Domnul Isus Hristos a spus: “Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11.25-26).

       Când a spus că cine crede în El nu va muri niciodată, Domnul Isus Hristos nu S-a referit la moartea trupului. El a accentuat şi în acest mesaj, faptul că un om mântuit are viaţă veşnică (Ioan 3.16; 5.24), şi deci sufletul său trăieşte efectiv în sânul lui Avraam şi după moartea omului, şi astfel viaţa sa nu se întrerupe niciodată, nici chiar atunci când trupul fizic moare. La moartea unui om mântuit (Num. 23.10; Ps. 116.15), sufletul său, care este lipit de Dumnezeu (Ps. 63.8) şi curăţit de către Duhul Sfânt (1 Petru 1.22), este păstrat viu (Ezec. 18.27; Ps. 66.9), pentru a “fi legat în mănunchiul celor vii la Domnul” (1 Sam. 25.29).

       La moartea unui om care nu este mântuit, sufletul său pierdut (Matei 10.28; 16.26; Ezec. 18.4,20) va merge în Locuinţa morţilor (Ps. 16.10; 30.3; 49.15; 86.13; F. A. 2.27,31), în chinuri (Luca 16.23-25), acolo unde sunt cei răi (Ps. 9.17; 21.17; 26.9; 28.3). Cei care nu vor fi mântuiţi (Is. 38.17), vor fi despărţiţi veşnic de Dumnezeu (Matei 7.23; 25.41; Luca 13.27). Mustrând cetăţile antice Horazin, Betsaida şi Capernaum (Matei 11.21-24), Domnul Isus Hristos ne învaţă că ar putea exista şi posibilitatea, ca oamenii dintr-un întreg oraş (Gen. 19.24-25) să ajungă în Locuinţa morţilor. Referindu-se la oraşul Capernaum, Domnul Isus Hristos Se întreabă retoric: “Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer?”, urmând ca tot El să răspundă: “Vei fi pogorât până la Locuinţa morţilor” (Matei 11.23). Dacă oamenii mântuiţi vor avea viaţă veşnică, cei nemântuiţi, după judecata de apoi, vor merge în  pedeapsa veşnică (Matei 25.46), adică în iazul de foc, numit şi moartea a doua (Apoc. 20.14).

       Există oameni care fac rugăciuni pentru sufletele morţilor, ca acestea să treacă din Locuinţa morţilor, în sânul lui Avraam. Totuşi Domnul Isus Hristos ne învaţă că atunci când omul moare, sufletul său merge, fie în sânul lui Avraam, fie în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi nu există nici o posibilitate ca un suflet să treacă din locul de chin, în locul de mângâiere (Luca 16.26). Iată că orice fel de rugăciune făcută pentru cei morţi este inefectivă şi inutilă (Is. 38.18; Ps. 6.5; 30.9; 88.5,10-12; 115.17; Ecl. 9.5).

       Toţi oamenii care au murit, vor învia (1 Cor. 15.22). Cel care îi va învia este Domnul Isus Hristos (Ioan 6.40,44), întrucât El este Cel ce ţine cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor (Apoc. 1.18).

       Dumnezeu este singurul care poate să scoată din Locuinţa morţilor sufletul unui om care a murit (1 Sam. 2.6), pentru a-l face să se întoarcă înapoi în trupul pe care l-a părăsit, dar acest lucru se întâmplă numai atunci când omul respectiv învie (1 Împ. 17.21-22; F. A. 20.10).

       În Cuvântul lui Dumnezeu, aflat în  Sfânta Scriptură, sunt descrise câteva învieri: 1 Împ. 17.21-22; 2 Împ. 4.32-37; 13.21; Matei 9.18-26; Marcu 5.35-42; Luca 7.11-15; 8.49-56; Ioan 11.1-44; F. A. 20.10.

       Învierile descrise în versetele amintite, când Dumnezeu a făcut ca sufletele şi duhurile oamenilor respectivi, să se întoarcă înapoi în trupul de unde au plecat, sunt doar temporare. Desigur că ulterior, fiecare din oamenii respectivi au murit cu adevărat, şi ei vor învia, fiecare “la rândul cetei lui” (1 Cor. 15.22-23). Iată că Dumnezeu ne învaţă, că vor fi mai multe învieri ale morţilor, la diverse momente din viitor.

       Iată şi o înviere definitivă:

► în Iuda 9, scrie că arhanghelul Mihail s-a împotrivit diavolului şi s-a certat cu el pentru trupul lui Moise.

► în Luca 9.28-35, scrie că Moise şi Ilie vorbeau cu Domnul Isus Hristos.

       Din aceste versete rezultă că, la un anumit moment după moartea şi îngroparea sa chiar de către Dumnezeu (Deut. 34.5-8), marele prooroc Moise a fost înviat, şi este viu şi în prezent, întrucât oamenii mor doar o singură dată (Evrei 9.27).

       O altă înviere definitivă, a multor morţi (Matei 27.52-53), a fost deja produsă de către Domnul Isus Hristos, atunci când El a mers în Locuinţa morţilor, pentru a propovădui şi acolo Evanghelia (1 Petru 3.18-19; 4.6), iar sufletele celor care se aflau acolo şi au crezut în el, au primit un trup şi au înviat (Ioan 5.25,28-29). După acest eveniment remarcabil, în Locuinţa morţilor nu au mai mers sufletele tuturor oamenilor, ci doar sufletele oamenilor nemântuiţi, urmând ca sufletele celor mântuiţi să meargă în sânul lui Avraam.

       Oamenii care deja au înviat (Matei 27.52-53) atunci când Domnul Isus Hristos a mers în Locuinţa morţilor, pentru a le propovădui Evanghelia (1 Petru 3.19; 4.6), nu au mai murit (Evrei 9.27). Probabil că au fost răpiţi la cer, ca şi aceia despre care citim în: Gen. 5.24; 2 Împ. 2.9-11; Evrei 11.5; Apoc. 11.12; 12.5. Ei constituie Biserica celor întâi născuţi (Exod 4.22), care sunt scrişi în ceruri (Evrei 12.23), şi au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu (Apoc. 14.1-5).

       Aceleaşi evenimente care s-au produs cu oamenii, despre care Sfânta Scriptură ne relatează că au fost înviaţi temporar, adică revenirea sufletului (1 Împ. 17.21-24; F. A. 20.9-12) şi duhului (Ezec. 37.5-6,8-10; Luca 8.55; Apoc. 11.11) înapoi în trupul pe care-l părăsiseră, se vor întâmpla şi la învierile succesive ale morţilor, care vor urma la momente diferite (1 Sam. 2.6; Is. 26.19; Dan. 12.2; Matei 22.31; Marcu 12.25-27; Luca 20.35-38; Ioan 5.28-29; F. A. 4.2; 1 Tes. 4.16-17; Apoc. 20.4-6,12-13).

       Înainte de răpirea Bisericii (1 Tes. 4.14-17), va avea loc prima tranşă din întâia înviere a morţilor, şi anume învierea celor neprihăniţi (Luca 14.14). Atunci, sufletele aflate în “sânul lui Avraam”, vor primi câte un duh (Ezec. 37.5-6,9-10; Apoc. 11.11) şi un trup de slavă (1 Cor. 15.43), ceresc, strălucitor (1 Cor. 15.40-44), nemuritor (1 Cor. 15.53-54), ca şi al Domnului Isus Hristos (1 Ioan 3.2). Iată că la un moment dat, după moarte, sufletul oricărui om mântuit “se va muta” din casa pământească, adică din trupul său de carne, într-un minunat cort veşnic (Luca 16.9; 2 Cor. 5.1-4), “împreună cu Hristos” (Fil. 1.23). Astfel, după atâta pribegie “departe de Domnul”, prin părăsirea trupului pământesc, acesta va ajunge în sfârşit “acasă la Domnul” (2 Cor. 5.6-9).

       Aceasta este următoarea înviere a morţilor, pe care o aşteaptă adevăraţii creştini. Ea va fi înainte de a avea loc fenomenul cunoscut sub numele de “Răpirea Bisericii”, descris în 1 Tes. 4.14-17, astfel: “Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi  răpiţi  toţi împreuna cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul”.

       Referindu-se la cunoaşterea momentului precis, când se va produce răpirea Bisericii, Domnul Isus Hristos le-a spus ucenicilor Săi, următoarele cuvinte: “Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24.36). Cu toate că nici un om nu poate şti care este momentul precis, adică data şi ora, când se va produce răpirea Bisericii, Sfânta Scriptură ne dă totuşi unele indicii, după care s-ar putea încerca să se determine care este acea perioadă limitată de timp, în interiorul căreia va avea loc acest impresionant fenomen.

       Pentru a încerca să stabilim care este acea perioadă de timp, în interiorul căreia va avea loc acest impresionant fenomen, vom căuta să găsim în Biblie anumite momente de referinţă, ce pot fi puse în conexiune cu răpirea Bisericii, care trebuie să fie desigur, evenimente deosebit de importante pentru omenire. Analizând versetele Osea 6.2-3, în contextul versetului 2 Petru 3.8, de unde aflăm că “pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi”, s-ar putea deduce că răpirea Bisericii va avea loc, după trecerea a aproximativ două mii de ani de la venirea Domnului Isus Hristos pe Pământ. Analizând evenimentele viitoare, prezentate în versetele: Matei 24.3-35; Marcu 13.4-29; 2 Tes. 2.1-12, am putea deduce că acea perioada de timp, care poate fi considerată ca fiind un moment de referinţă, faţă de care se poate încadra în timp răpirea Bisericii, este cunoscută sub numele de “necazul cel mare” (Ier. 30.7; Dan. 12.1; Matei 24.21; Apoc. 7.14).

       Se crede că a doua parte a perioadei necazului cel mare, va dura aproximativ trei ani şi jumătate (Dan. 7.25; 12.7; Apoc. 11.2-3; 12.6,14; 13.5), şi va preceda a doua venire a Domnului Isus Hristos pe Pământ. Se crede că răpirea Bisericii va avea loc spre sfârşitul acestei perioade de necaz. Sfânta Scriptură ne arată că unii dintre “cei aleşi”, vor trăi pe Pământ în timpul “marelui necaz” (Matei 24.22,33; Marcu 13.20; Apoc. 7.13-17; 12.17). Printre aceştia (Dan. 7.21,25; Apoc. 13.7; 18.4), vor fi şi evreii care se vor întoarce la Dumnezeu în timpul “marelui necaz” (Is. 65.8-9; Apoc. 7.3-4; 9.4; 12.17; 14.3). În timpul necazului cel mare, Satana va investi cu mare putere pe Antihrist (Apoc. 13.2), care va omorî (Apoc. 6.9; 7.9-17; 14.13) mulţi sfinţi (Apoc. 13.7).

       Momentul răpirii Bisericii, este descris în Apoc. 14.14-16, astfel: “Apoi m-am uitat, şi iată un nor alb; şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur; iar în mână, o secere ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu, şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: ‘Pune secera Ta şi seceră: pentru că a venit ceasul să seceri, şi secerişul pământului este copt.’ Atunci Cel ce şedea pe nor, Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat”.

       Aşa cum ştim, secerişul din agricultură, reprezintă activitatea de desprindere a unor plante de pământ, urmată de strângerea acestora, pentru a fi puse într-un loc sigur, cum ar fi grânarul proprietarului recoltei, la adăpost de diverse intemperii şi alte evenimente nedorite care ar putea distruge recolta. În mod analog cu secerişul din agricultură, secerişul descris în ultimele versete citate, care reprezintă “sfârşitul veacului” (Matei 13.39), simbolizează fenomenul de desprindere a creştinilor de pământ, adunarea acestora de către îngeri (Matei 13.39; 24.31), şi conducerea lor la Domnul Isus Hristos (2 Tes. 2.1), Domnul secerişului (Matei 9.38; Luca 10.2).

       În mod similar cu păstrarea recoltei din agricultură într-un loc sigur, Sfânta Scriptură descrie în mod simbolic momentul răpirii Bisericii, spunându-ne că toţi creştinii care vor fi răpiţi la cer, vor fi strânşi în “grânarul” (Matei 13.30) lui Dumnezeu, pentru a fi puşi la adăpost (Ps. 91.9-10) şi a scăpa (Naum 1.7) “de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului” (Apoc. 3.10). Analizând contextul versetelor Apoc. 14.14-16, aflăm că răpirea Bisericii se va produce după “cea din urmă trâmbiţă”, menţionată în versetele 1 Cor. 15.52 şi Apoc. 11.15. După ce sfinţii, care au murit în Domnul (Apoc. 14.13), vor învia şi vor fi răpiţi, va avea loc şi o judecată (1 Petru 4.17) de răsplătire (2 Cor. 5.10; Ef. 6.8; Apoc. 11.18) a acestora.

       În Apoc. 10.7, citim astfel: “în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu …”. Aşa cum deja am amintit, pentru toţi oamenii care au trăit sau care trăiesc în prezent, momentul exact al răpirii Bisericii este o taină a lui Dumnezeu. Iată deci, că pentru acei oameni care vor fi în viaţă “în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui”, momentul răpirii Bisericii va înceta să mai fie o taină.

       Analizând atent capitolele 6-12 din Apocalipsă, vom constata că Dumnezeu va face ca urgiile descrise în aceste capitole, să acţioneze asupra oamenilor în mod selectiv (Apoc. 6.8; 7.3; 8.9-11; 9.4,18; 11.13; 12.14-16). Citind versetul Apoc. 3.10, aflăm că poporul lui Dumnezeu va fi păzit doar “de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă”. Iată deci, că va exista o scurtă perioadă de timp, aflată spre sfârşitul marelui necaz, reprezentată în acest verset în mod simbolic, ca durând doar un ceas, adică o oră, când Dumnezeu nu va mai acţiona selectiv, ci va trimite pe Pământ anumite urgii care vor veni “peste lumea întreagă”, adică se vor generaliza, acţionând asupra întregii planete (Is. 13.5-12; Ier. 4.23-26; Ţef. 1.2-3).

       Iată că Biserica va fi răpită înainte de producerea ultimelor şapte urgii (Apoc. 15.1,6-8), numite “cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu” (Apoc. 16.1), care sunt descrise în capitolul 16 al Apocalipsei. Analizând capitolele 15-19 ale Apocalipsei, aflăm că înainte de producerea acelor mari urgii, oamenii din poporul lui Dumnezeu vor fi răpiţi de pe Pământ (Ps. 91.10). În timpul când se vor produce acele mari urgii, numărul celor care se vor mai întoarce la Dumnezeu, va fi foarte mic (Apoc. 16.2), întrucât în loc să se pocăiască (2 Tes. 2.11-12; Apoc. 16.9,11), oamenii vor continua să-L hulească pe Dumnezeu (Apoc. 16.9,11, 21). Mesajul Domnului Isus Hristos din Apoc. 22.11: “Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe”, se referă la această perioadă, şi are semnificaţia că, atunci când se vor produce acele mari urgii, datorită situaţiei speciale în care se vor afla, oamenii nu prea vor mai putea avea capacitatea fiziologică de a se pocăi.

       Înainte de producerea ultimelor şapte urgii, “biruitorii fiarei, ai icoanei ei, şi ai numărului numelui ei”, nu vor mai fi pe Pământ (Apoc. 15.2-4). În intervalul de timp când se vor produce aceste ultime mari urgii, la care Sfânta Scriptură se referă folosind cuvintele “ziua Domnului” (Is. 13.6-13; Ioel 1.15-20; 1 Tes. 5.2-4), pe Pământ vor rămâne doar acei oameni păcătoşi (Is. 13.9,13; Apoc. 16.2), care vor refuza categoric să creadă în Evanghelie, respingând astfel ultima şansă care le-a fost oferită înainte de producerea acestor ultime urgii (Apoc. 14.6-7). Întrucât “Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; şi nu lasă nepedepsit pe cel rău” (Naum 1.3), El a avertizat oamenii să se pocăiască din timp, pentru a nu se afla pe Terra în timpul când se vor produce aceste urgii. Cu toate acestea, în bunătatea Sa fără margini, chiar şi lui Dumnezeu I se pare că lucrarea prin care va pedepsi pe cei răi şi necredincioşi este ciudată (Is. 28.21).

       În Ps. 27.5-6, citim astfel: “Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui, şi mă va înălţa pe o stâncă. Iată că mi se înalţă capul peste vrăjmaşii mei, care mă înconjoară: voi aduce jertfe în cortul Lui în sunetul trâmbiţei, voi cânta şi voi lăuda pe Domnul”. Din proorocia conţinută în aceste versete, aflăm că prin răpirea de pe Pământ, poporul lui Dumnezeu va fi ocrotit “în ziua necazului”, adică o perioadă scurtă de timp, simbolizată ca durând o zi.

       În Is. 26.19-21, citim astfel: “Să învie dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! - Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă, şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi. Du-te, poporul meu, intră în odaia ta, şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; şi pământul va da sângele pe faţă, şi nu va mai acoperi uciderile”. Analizând ultimele versete citate, aflăm că datorită răpirii, poporul lui Dumnezeu va fi “ascuns” (Ps. 31.20; 91.4), în “odaia” pregătită de către Domnul Isus Hristos (Ioan 14.2-3), doar o perioadă scurtă de timp, simbolizată ca durând doar câteva clipe.

       Din versetele citate mai sus, putem trage concluzia că poporul lui Dumnezeu, nu va fi răpit înainte de începutul perioadei necazului cel mare, ci va fi absent de pe pământ doar un scurt interval de timp, cuprins în această perioadă, şi anume, doar cât timp va dura “mânia” lui Dumnezeu (1 Tes. 1.10). Datorită faptului că mesajele cuprinse în versetele: “când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” (Matei 24.33), “Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Cor. 15.22-23), “noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului” (1 Tes. 4.15), “ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni” (Apoc. 2.25), sunt adresate creştinilor, putem deduce că momentul răpirii Bisericii ar putea fi extrem de apropiat faţă de momentul revenirii Domnului Isus Hristos pe Pământ (Tit 2.13; Evrei 9.28), când El va fi însoţit de Biserica Sa (Zah. 14.5; 1 Tes. 3.14; 4.14; Col. 3.4; Iuda 14), moment care se crede că va coincide cu sfârşitul marelui necaz.

       Analizând: Matei 24.30-31; Marcu 13.26-27; 1 Tes. 4.6-17 şi 2 Tes. 2.1-2, care tratează împreună evenimentul răpirii şi cel al revenirii Domnului Isus Hristos, putem deduce că:

► Atunci când Domnul Isus Hristos va veni a doua oară pe Pământ, va fi întâmpinat în văzduh de către cei care alcătuiesc Biserica Sa. Cei care muriseră, vor învia, iar cei care vor trăi, vor fi răpiţi “în nori”, împreună cu cei care tocmai au înviat.

► După o scurtă judecată de răsplătire a celor răpiţi, Domnul Isus Hristos îşi va continua coborârea spre Pământ, fiind însoţit de către sfinţii care L-au întâmpinat în văzduh, denumiţi în mod simbolic, “Mireasa Sa” (Apoc. 19.7-8; 21.2-4,9-11).

       Dacă analizăm sensul cuvintelor greceşti din versetul 1 Tes. 4.17, care au fost traduse în limba română prin cuvintele “ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh”, am putea ajunge la concluzia că după întâlnirea cu sfinţii Săi, Domnul Isus Hristos nu Se va întoarce din drum, ci va continua împreună cu aceştia, coborârea Sa spre Pământ. Examinând construcţia “eis apantesin”, tradusă în limba română prin conjunctivul “să întâmpinăm”, se observă că verbul grecesc este însoţit de o locuţiune prepoziţională. Apantesis este un cuvânt, care, în perioada de timp când a fost scrisă epistola către tesaloniceni (şi în general, în perioada când a fost scris Noul Testament), descria urarea oficială de bun venit, pe care o cetate i-o făcea unui mare demnitar, care urma să viziteze acel loc. În astfel de situaţii, în mod uzual, oamenii ieşeau afară din cetate în întâmpinarea distinsului oaspete, şi apoi se întorceau împreună cu acesta în cetate. Analizând semantica acestui cuvânt, am putea înţelege că apostolul Pavel ne arată în acest verset, că sfinţii care au înviat, Îl vor întâmpina pe Domnul Isus Hristos în văzduh, iar după un anumit timp, scurs din momentul întâlnirii cu El, sfinţii vor coborî împreună cu Acesta, care-Şi va continua astfel drumul Său spre Pământ.

       Din cele de mai sus, rezultă că ar exista şi posibilitatea, ca intervalul de timp cuprins între momentul răpirii Bisericii şi momentul revenirii Domnului Isus Hristos împreună cu Biserica Sa, să fie destul de mic, poate chiar de ordinul zilelor, sau eventual chiar mai mic (Ps. 27.5; Is. 26.20). Alt verset care ar putea pleda pentru situarea răpirii Bisericii la sfârşitul necazului cel mare, este Matei 25.6, de unde aflăm că cei care vor fi răpiţi, vor ieşi în întâmpinarea Mirelui “la miezul nopţii”, adică în cel mai întunecat ceas al istoriei umane. Incertitudinea care există în legătură cu momentul precis (Matei 25.13; Marcu 13.32-35), când se va produce răpirea Bisericii, este după voia lui Dumnezeu (Matei 24.42-44; Luca 12.40; 1 Tes. 5.1-2), întrucât atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul Isus Hristos despre lucrurile viitoare, El le-a spus următoarele cuvinte: “Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa” (F. A. 1.7). În legătură cu încadrarea în timp a răpirii Bisericii, desigur că un singur lucru este cert, că acest impresionant fenomen va avea cu siguranţă loc, înainte de a doua venire a Domnului Isus Hristos pe Pământ, care va veni însoţit de toţi sfinţii Săi (Zah. 14.5; 1 Tes. 3.13; 4.14; Col. 3.4; Iuda 14).

       La un timp relativ scurt după învierea de la răpirea Bisericii, va avea loc şi a doua tranşă a primei învieri (Apoc. 20.4-6), când vor învia martirii din marele necaz (Apoc. 7.9-17; 14.13). Cei care vor învia în cele două tranşe ale primei învieri vor avea viaţă veşnică (Apoc. 20.6). Va urma o perioadă de o mie de ani, în care sufletele din Locuinţa morţilor se vor chinui în continuare (Luca 16.23-25), până când se va produce şi a doua înviere a morţilor (Apoc. 20.5-6).

       Înainte de judecata de apoi, va avea loc a doua înviere a morţilor (Apoc. 20.4-6). După judecată, morţii din Locuinţa morţilor, vor fi aruncaţi în iazul de foc (Apoc. 20.11-15). Să reţinem că morţii din sânul lui Avraam, au viaţă veşnică, şi nu vor participa în calitate de inculpaţi la judecata de apoi (Ioan 5.24).

      Dacă doriţi să aflaţi ceea ce are de făcut un om pentru a fi mântuit, şi a scăpa astfel de pedeapsa de a fi aruncat în iad, pentru a ispăşi nenumăratele sale păcate, puteţi citi cărţile: GHIDUL CREŞTINULUI şi MÂNTUIREA scrise de MIHAIL DIMITRIU.

Pentru orice fel de nelămuriri sau întrebări, nu ezitaţi să scrieţi la: mihaildimitriu@yahoo. com

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

 

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 22551
  • Export PDF: 2
  • Favorită: 10
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni